“Gândim prea mult și simțim prea puțin”
- La răscruce de viață nu există indicatoare.
- Nimic nu este permanent în lumea asta nedreaptă, nici măcar problemele noastre.
- Viața este minunată dacă nu te temi de ea.
- Suntem toți diletanți; viața este prea scurtă ca noi să fim altceva.
- Gândim prea mult și simțim prea puțin.
- Sufletul omenesc își găsește plăcere în liniștea naturii care se descoperă numai celor care o caută.
- Liniștea este un dar pe care puțini îl știu prețui. Poate pentru că nu poate fi cumpărată. Cei bogați cumpără zgomote…
- Fă-ți griji pentru conștiința ta, nu pentru reputația ta. Conștiința este ceea ce ești tu, reputația este ceea ce gândesc ceilalți despre tine. Iar ceea ce gândesc ceilalți despre tine, este problema lor.
- De la o anumită vârstă doare și plăcerea.
- Corpul tău dezbrăcat ar trebui atins doar de cei ce se îndrăgostesc de sufletul tău dezgolit.
Sfântul Grigorie Decapolitul
Se afișează postările cu eticheta Articole diverse. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Articole diverse. Afișați toate postările
luni, 28 aprilie 2014
vineri, 12 aprilie 2013
Un antropolog le-a propus un joc, unor copii dintr-un trib african.
A pus un coș plin cu fructe langa un copac și le-a spus ca cel care va ajunge primul va caștiga toate fructele.
Cand a dat startul pentru alergare, toți copiii s-au luat de mana și au alergat impreuna, apoi s-au așezat sa se bucure de premiu.
Cand i-a intrebat de ce au alergat așa, din moment ce unul singur ar fi putut caștiga toate fructele, i-au raspuns:
Cum ar fi putut fi unul dintre noi fericit, daca toți ceilalți ar fi fost triști?
http://www.stiri-azi.ro/ziare/articol/articol/un-antropolog-le-a-propus-un-joc-unor-copii-dintr-un-trib-african-a-pus-un-co-plin-cu-fructe/sumar-articol/91482613/
marți, 4 decembrie 2012
joi, 29 noiembrie 2012
Irena Sendler, o inima curajoasa
Irena Sendler (Sendlerowa) s-a nascut in ziua de 15 februarie 1910, in familia doctorului Stanislaw Krzyzanowski, in capitala poleneza Varsovia.Tatal ei a murit in februarie 1917, imbolnavindu-se de tifos, luat de la pacientii bolnavi pe care colegii lui, din teama de a nu se imbolnavi si ei, refuzau sa ii trateze. Multi dintre acesti pacienti, ocoliti de ceilalti doctori, dar ingrijiti muceniceste de tatal ei, erau evrei.
Dupa moartea tatalui ei, comunitatea evreiasca din Varsovia s-a oferit sa-i plateasca tinerei Irena toate studiile. Urmand tatalui ei, ea s-a opus sistematic tendintelor sociale anti-evreiesti, prezente inca dinainte de Razboi, motiv pentru care a si fost suspendata din Universitatea din Varsovia, pe trei ani de zile.
Pentru o perioada, tanara asistenta a trait in localitatile Otwock si Tarczyn, lucrand in departamentul de Asistenta Sociala. In vremea ocupatiei germane a Poloniei, Irena Sendler a trait in Varsovia. Inca dinainte de anul 1939 insa, cand germanii au invadat Polonia, ea incepuse sa ii ajute pe evrei. Ajutata de alte cateva persoane de incredere, ea a creat mai bine de 3.000 de acte false, spre a salva de la holocaust familiile de evrei.
Ajutorarea evreilor era o fapta extrem de grava, in Polonia nazista, daca era descoperita de autoritati, ea fiind pedepsita cu moartea. Daca un membru al unei familii ascundeau un evreu, intreaga familie era condamnata la moarte. Legile aspre din Polonia, privitoare la evrei, le intreceau pe celelalte, din restul tarilor naziste.
Datorita salbaticiilor naziste indreptate impotriva evreilor, in Polonia s-a infiintat "Consiliul de Ajutorare a Evreilor", cunoscut si sub denumirea de miscarea de rezistenta "Zegota", o organizatie secreta ce si-a desfasurat activitatea intre anii 1942 si 1945. In luna decembrie 1942, nou-creata organizatie secreta pentru ajutorarea evreilor "Zegota" a numit-o pe Irena Sendler, sub numele de cod "Jolanta", ca lidera a departamentului pentru ajutorarea copiilor.
Ca angajata a Sectorului National de Asistenta Sociala, Irena detinea un permis special, in baza caruia putea sa intre legal in ghetoul din Varsovia (locul unde erau concentrati toti evreii), spre a depista eventualele cazuri de tifos. Nazistii erau preocupati de aceasta boala, chiar si in randul evreilor, ca nu cumva aceasta sa devina epidemie, raspandindu-se si in afara ghetoului. De asemenea, fiind de etnie germana, ea a primit si permisiunea sa lucreze in lagarul de concentrare, ca si croitoreasca sau femeie de servici.
Toti evreii din ghetou erau obligati sa poarte, cusut pe maneca hainei, semnul numit "Steaua lui David", spre a putea fi observati mai usor de nazisti. In cadrul vizitelor facute in ghetou, Irena purta si ea pe maneca hainei "Steaua lui David", in semn de solidaritate cu evreii, dar si spre a nu atrage atentia militarilor asupra ei.
Fiind insarcinata cu ajutorarea copiilor evrei, ea a vazut in aceasta o misiune pe viata si pe moarte, facand astfel tot posibilul spre a salva cat mai multe vieti nevinovate. Sistematic si pe ascuns, ea a scos din ingrozitorul ghetou pe copii evrei, ascunzandu-i in cutii, in valize si in geamantane. De obicei, copiii erau scosi din ghetou prin vechea Curte Judecatoreasca, aflata pe atunci la marginea ghetoului varsovian. Odata scosi din ghetou, copiilor li se intocmeau acte false, fiind inserati oriunde se putea: in familii poloneze, precum si in unele orfelinate si ordine monahale catolice din Varsovia. O mare parte dintre copii au fost salvati fiind dati in grija surorilor catolice din ordinul monahal franciscan "Familia Mariei". In ascunderea copiilor evrei, Sendler a fost ajutata foarte mult de catre Matylda Getter, asistenta sociala si calugarita catolica din randul surorilor franciscane. Aceasta din urma a ascuns mai bine de 500 de copii, in centre educationale si de ingrijire din Anin, Bialoleka, Chotomow, Miedzylesie, Pludy, Sejny si Vilnius.
Irena Sendler a intocmit liste precise cu numele reale ale celor salvati, in paralel cu numele lor fictive, pe care le-a ascuns in borcane de sticla, spre a nu li se pierde complet identitatea si originile. Membrii miscarii Zegota ii incurajau pe copii, asigurandu-i ca atunci cand Razboiul avea sa se termine, ei urmau sa se intoarca in familiile lor.
In anul 1943, Irena Sendler a fost arestata de militari ai politiei secrete naziste (Gestapo). Fiind torturata de nazisti vreme indelungata, spre a spune toate locurile in care au fost ascunsi copiii evrei, in cele din urma, neputand obtine de la ea nici o informatie, ea a fost condamnata la moarte.
In drum spre locul de executie, cativa membri ai miscarii Zegota au reusit sa ii mituiasca pe militarii nazisti care o insoteau pe Irena. Astfel, cei ce urmau sa o execute au lasat-o intr-o padure, in stare de inconstienta, avand mainile si picioarele rupte, cu convingerea ca nu avea sanse prea mari sa supravietuiasca. In acea zi, buletinul oficial de stiri a anuntat moartea Irenei Sendler. Cei care au reusit sa-i mituiasca pe soldatii nazisti au luat-o pe Irena din padure si au adapostit-o in locuri secrete, unde aceasta si-a revenit de pe urma torturilor de nedescris.
Abia dupa terminarea Razboiului, eroina Irena Sendler a dezgropat borcanele cu numele reale ale copiilor salvati din ghearele nazistilor, cand s-a si aflat numarul lor total, anume 2.500 de copii. Listele de nume, fiind intocmite atat cu numele reale, cat si cu cele fictive, au ajutat semnificativ la cautarea si aflarea copiilor evrei, acestia putand fi inapoiati astfel parintilor lor, ramasi in viata. Din pacate insa, prea putini copii si-au mai regasit parintii, cei mai multi dintre acestia fiind omorati in lagarul de exterminare de la Treblinka, ori in alte asemenea locatii.
Dupa terminarea Razboiului si dupa retragerea nazistilor, Polonia a fost ocupata de trupele sovietice. Nici de aceasta data, Irena Sendler nu a putut sa se bucure de liniste, comunistii persecutand-o pentru relatiile acesteia cu Guvernul Polonez, in vremea exilului. In aceasta perioada, datorita raului tratament, ea l-a avortat spontan pe cel de-al doilea ei copil.
In anul 1965, Irena Sendler a fost recunoscuta drept unul dintre cei mai drepti si curajosi oameni ai lumii, de catre "Yad Vashem" (Memorialul Victimelor Holocaustului), o institutie oficiala a statului Israel, constituita in anul 1953, la Ierusalim, print-o hotarare a parlamentului israelian. Astfel, abia in anul 1965, autoritatile comuniste poloneze i-au ingaduit Irenei sa treaca granita, spre a putea primi titlul din partea statului Israel.
In anul 2003, papa Ioan Paul al II-lea i-a trimis Irenei Sendler o scrisoare personala, apreciindu-i eforturile facute in vremea celui de-al Doilea Razboi Mondial. In data de 10 octombrie 2003, Sendler a fost onorata cu "Ordinul Vulturului Alb", cea mai inalta decoratie civila poloneza, si cu Premiul Jan Karski, "Pentru Curaj si Inima", daruit de Centrul Cultural Polonez din Washington. In ziua de 14 martie 2007, la varsta de 97 de ani, ea a fost onorata si de Senatul Poloniei. Tot in anul 2007, ea a fost nominalizata si la premiile Nobel, pentru Pace. Onorurile si premiile vor continuat sa apara, pana in ultima zi a vietii ei, dar si dupa aceasta.
Irena Sendler a murit in Varsovia, in ziua de 12 mai 2008, declarand lumii: "Fiecare copil salvat cu ajutorul meu este o implinire a rostului meu pe Pamant, iar nu un titlu de glorie."
marți, 17 aprilie 2012
A renunţat la viaţa ei pentru a o salva pe cea a fiicei
Povestea cutremurătoare unei tinere britanice a mişcat o lume întreagă. Ea a avut tăria de a renuţa la tratamentul de cancer, pentru a îi da o şansă la viaţă fiicei sale. Acum nu va trăi să o vadă crescând.
Sara Brook era însărcinată în şase luni când i-a fost pus cumplitul diagnostic - cancer la colon. La gravide, acest tip de cancer este foarte greu de diagnosticat. Simptomele precum greţurile, starea de vomă sau durerile de spate sunt deseori confundate cu cele cauzate de sarcină.
Chimioterapia pe perioada sarcinii ar fi afectat copilul. Pe de altă parte, medicii i-au spus că hormonii de la sarcină accelerau creşterea tumorii şi că, dacă ar fi amânat chiar şi pentru două săptămâni tratamentul, boala ar fi răpus-o.
Decizia a venit natural pentru o mamă, iar amânarea a fost de ajuns pentru ca fiica ei să vină pe lume sănătoasă, la doar 28 de săptămâni.
Pentru tânăra de 32 de ani este acum prea târziu, cancerul s-a întins la intestine, pancreas, plămâni şi gât, iar medicii nu îi mai dau nicio şansă.
"Vreau doar să fiu mamă pentru fetiţa mea şi să fiu o bună soţie şi prietenă pentru soţul meu, pe cât de mult posibil", mărturiseşte tânăra care este îngrijorată pentru soţul ei care trebuie să accepte situaţia şi să se descurce singur ca tată.
Acum ea face chimoterapie, iar, în numele ei a fost deschis un fond, care îi va permite ca ultimele clipe alături de soţ şi fiică să fie lipsite de griji.
http://www.evz.ro/detalii/stiri/caz-cutremurator-a-reunutat-la-viata-ei-pentru-o-salva-pe-cea-a-fiicei-976697.html
Sara Brook era însărcinată în şase luni când i-a fost pus cumplitul diagnostic - cancer la colon. La gravide, acest tip de cancer este foarte greu de diagnosticat. Simptomele precum greţurile, starea de vomă sau durerile de spate sunt deseori confundate cu cele cauzate de sarcină.
Chimioterapia pe perioada sarcinii ar fi afectat copilul. Pe de altă parte, medicii i-au spus că hormonii de la sarcină accelerau creşterea tumorii şi că, dacă ar fi amânat chiar şi pentru două săptămâni tratamentul, boala ar fi răpus-o.
Decizia a venit natural pentru o mamă, iar amânarea a fost de ajuns pentru ca fiica ei să vină pe lume sănătoasă, la doar 28 de săptămâni.
Pentru tânăra de 32 de ani este acum prea târziu, cancerul s-a întins la intestine, pancreas, plămâni şi gât, iar medicii nu îi mai dau nicio şansă.
"Vreau doar să fiu mamă pentru fetiţa mea şi să fiu o bună soţie şi prietenă pentru soţul meu, pe cât de mult posibil", mărturiseşte tânăra care este îngrijorată pentru soţul ei care trebuie să accepte situaţia şi să se descurce singur ca tată.
Acum ea face chimoterapie, iar, în numele ei a fost deschis un fond, care îi va permite ca ultimele clipe alături de soţ şi fiică să fie lipsite de griji.
http://www.evz.ro/detalii/stiri/caz-cutremurator-a-reunutat-la-viata-ei-pentru-o-salva-pe-cea-a-fiicei-976697.html
marți, 1 noiembrie 2011
Moment emotionant la o gradina zoologica din SUA. Cum a reactionat un tigru la vederea unui bebelus
Fotografiile incredibile au fost capturate in momentul in care un tigru si-a plecat capul si a ridicat labuta in fata unui bebelus care admira animalul de partea cealalta a custii.
Fotograful Dyrk Daniels a observat cand un tigru bengalez a devenit interesat de copilul curios si, imediat ce felina s-a apropiat de acesta, a imortalizat gestul extraordinar si neasteptat.
Contrar asteptarilor, Taj nu s-a manifestat agresiv, ci si-a lipit botul de geam si a cautat afectiunea fetitei.
Fotograful Dyrk Daniels a observat cand un tigru bengalez a devenit interesat de copilul curios si, imediat ce felina s-a apropiat de acesta, a imortalizat gestul extraordinar si neasteptat.
Contrar asteptarilor, Taj nu s-a manifestat agresiv, ci si-a lipit botul de geam si a cautat afectiunea fetitei.
“Am observat cum fetita se apropie de geam, cum isi lipeste manutele de el si cum se uita atent la pisica mare din fata. Apoi, am vazut cum tigrul o observa si se apropie. Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost ca animalul va deveni agresiv si ca micuta va capata o fobie care o va marca pentru tot restul vietii. Marea mi-a fost uimirea cand am vazut ca felina isi inclina capul spre ea si cauta afectiune“, a declarat fotograful.Micuta nu a fost deloc speriata, conform jurnalistilor de la daily.mail.co.uk, ci dimpotriva: s-a intors fericita la mamica ei si a inceput sa bata din palme.
“A fost prima data cand am observat un gest atat de tandru din partea unui pradator“, a spus Dyrk.http://depici.ro/arhiva/moment-emotionant-la-o-gradina-zoologica-din-sua-cum-a-reactionat-un-tigru-la-vederea-unui-bebelus/
joi, 20 octombrie 2011
Dupa o casatorie de 72 de ani, doi soti au murit tinandu-se de maini!
Norma si Gordon au fost de nedespartit pentru 72 de ani. Exact cat a durat casatoria lor.
In urma unui tragic accident, cei doi au ajuns la spital, la terapie intensiva, in acelasi salon. Gordon, 94 de ani, a murit la 3:38 p.m. inconjurat de familie si tinând-o pe Norma de mâna.
"A fost foarte ciudat pentru ca, in timp ce se tineau de mâini, tata a incetat sa mai respire, insa aparatul la care era conectat indica inca bataile inimii. Nu mai respira, cum putea sa ii mai bata inima? Asistenta a verificat si a spus ca datorita faptului ca se tin de mâini, bataile inimii mamei mele treceau prin tata", a declarat Dennis Yeager, fiul celor doi.
Norma, 90 de ani, a murit la 4:48 p.m., pentru ca "niciunul nu isi imagina viata fara celalalt", dupa cum a mai spus fiul lor.
In urma unui tragic accident, cei doi au ajuns la spital, la terapie intensiva, in acelasi salon. Gordon, 94 de ani, a murit la 3:38 p.m. inconjurat de familie si tinând-o pe Norma de mâna.
"A fost foarte ciudat pentru ca, in timp ce se tineau de mâini, tata a incetat sa mai respire, insa aparatul la care era conectat indica inca bataile inimii. Nu mai respira, cum putea sa ii mai bata inima? Asistenta a verificat si a spus ca datorita faptului ca se tin de mâini, bataile inimii mamei mele treceau prin tata", a declarat Dennis Yeager, fiul celor doi.
Norma, 90 de ani, a murit la 4:48 p.m., pentru ca "niciunul nu isi imagina viata fara celalalt", dupa cum a mai spus fiul lor.
marți, 18 octombrie 2011
marți, 4 octombrie 2011
Orb, sărac, superinteligent. Adelin, elevul care nu are cu ce să scrie: ”Îmi imaginez că am superputeri”
Trece cu degetele subţiri, ca de pianist, peste pagina în Braille şi se opreşte în vârful unor punctişoare albe, scoase în relief. Citeşte cu voce tare: „În întunericul nopţii bufniţele strigau...”. Acolo, în buricul degetelor, stă întreagă puterea lui. Acolo i se formează literele, acolo stau ochii lui cei buni. Adelin Tănasă din Buzău are 11 ani, s-a născut orb, vede doar umbre, uneori - lumini şi visează ca într-o zi să devină şef de gară. Îşi poate imagina cum zboară un tren pe şine, dar chipul lui nu şi-l poate închipui cum ar putea să arate. „Ce mare lucru, trebuie să am şi eu doi ochi, un nas şi o gură ca toată lumea, nu-i aşa?”, zice, cam necăjit. Nu-şi imaginează cum s-ar vedea în oglindă chipul lui măsliniu, ochii lui negri şi mici, ascunşi în orbite. Nu ştie nici că astăzi poartă tricou roşu.
Blitzul aparatului de fotografiat şi-l închipuie ca pe un fulger, iar calul şi-l imaginează albastru. „Adică nu, nu, greşesc, calul nu poate avea păr albastru”. Şi enumeră încurcat pe degete, aşa cum a învăţat el din cărţi: „Există doar cal roşu, negru, maroniu şi murg... parcă”.
Viaţa în „puşcăria” cu umbre.
Iarba nu e verde, e doar „scurtă la pipăit”. Ştie să spună, însă, întocmai, că “cercul este figura geometrică formată dintr-o linie curbă închisă”. Pereţii cămăruţei nu-i ştie că sunt murdari, jupuiţi şi afumaţi, dar îi descrie “galbeni, adică aşa cum e soarele”. Mirosul rânced din casă nici nu-l mai simte, pesemne că aşa trebuie să miroasă la toţi ceilalţi oameni în casă, crede. Muştele care roiesc peste tot în odaie nu-i fac scârbă – sunt doar nişte bune amice care-l mai bagă în seamă din când în când.
Claiele de ţoale nespălate pe care mama le uită împrăştiate peste tot prin casă nu sunt doar nişte haine cu mirosuri grele. Ci - adevărate piese de mobilier în dărăpănătura lor de casă din comuna Vânători. Dacă într-o zi munţii de ţoale ar dispărea din casă, Adelin ar intra la bănuieli. Acesta întreg e universul în care trăieşte copilul.
Ne aflăm în „odaia din drum”. Adelin şade pe marginea unui pat rebegit, lângă un cuptor bătrânesc de lut, cu un scaun tras în faţă. Pe scaun şi-a aşezat cartea şi ore întregi aşa citeşte, cocoşat. De obicei stă cu capul întors spre fereastră. Astăzi, însă, îşi tot înfige singur degetele în ochi, ca să-şi provoace flash-uri luminoase. Citeşte din singura carte în Braille pe care o are casă. „A fost odată un tăietor de lemne tare nevoiaş, care... aşa, şi tăietorul ăsta... (brusc, către noi: mă scuzaţi că folosesc cuvântul «ăsta», ca la ţară, dar să ştiţi că aşa se spune în poveşti)”. După câteva pagini se opreşte dintr-o dată, ciulind urechile spre fereastra deschisă: „Ce zgomot s-a auzit aşa, poc?”. Apoi, cu faţa spre noi: „Voi nu cred că vă duceţi la deal ca ceilalţi oameni. Am văzut eu la televizor că, dacă sunteţi reporteri, voi mergeţi prin casele oamenilor”. A se uita la televizor e doar un fel de a spune; în realitate dă sonorul la maxim şi îşi lipeşte faţa de ecran, să vadă cum se joacă umbrele pe sticlă.
„Mamă, la şcoală, la internat toţi colegii mei au gel de duş”
Tânjeşte să aibă mai multe cărţi, dar e imposibil: sunt zile întregi când şi el şi mama fac foamea. Acum i-ar mai trebui pentru şcoală un laptop cu sintetizator vocal şi un Picht, o maşină de scris specială pentru nevăzători, dar îi e teamă să viseze la aşa ceva: costă 700 de euro. „El mititelul, nu mai zice nimic. Ei, mamă, costă foarte mult şi tu nu poţi să-mi cumperi, zice”, suspină mama.
Pe tata nu l-a cunoscut niciodată. „Când o să mă fac mare o să-mi descopăr singur tatăl”, ne spune Adelin. Apoi adaugă repede, dibuind cu mâinile prin aer după mama: „Te rog să mă scuzi, mamă, dacă am avut o atitudine negativă”. Mama se uită lung şi ridică din umeri. Nu înţelege ce e aia „atitudine negativă” şi nici nu-şi închipuie unde a auzit fiul asemenea cuvinte frumoase. Ea n-a citit în viaţa ei o carte. Trăieşte numai din alocaţia copilului şi din indemnizaţia ei de handicap, câteva sute de lei. Rar de tot munceşte cu ziua căci are hepatita C şi se protejează de prea multă trudă. Pe Adelin l-a trimis la şcoală mai târziu cu un an, ca să primească în continuare indemnizaţia lui de handicap. Dar chiar şi aşa, copilul a recuperat materia pierdută atât de repede, încât profesorii au început să-l bănuiască cum că ar fi supradotat. Acum, Adelin este în clasa a treia.
La oraş, la Şcoala de Nevăzători Buzău mama îl vizitează numai în vacanţe. Asta e una dintre marile suferinţe ale copilului: „Aş vrea să-şi permită mama să vină şi ea la mine mai des (Oftează). Dacă eram şi noi mai bogaţi, putea şi ea sa vină o sâmbătă da, una nu, ca mamele altor copii”.
Mama îi înţelege suferinţa, dar n-are ce face. „Mamă, la şcoală la internat toţi colegii mei au gel de duş, îmi spune. Ei, lasă când mai vin de ziua ta la şcoală îţi cumpăr şi ţie un un bidon, îi răspund. Mami, îmi cumperi şi mie un papagal? Eu am luat premiul întâi, te-am răsplătit pe tine. Tu cu ce mă răsplăteşti pe mine?”.
„Am un vis diabolic. Îmi imaginez că am superputeri”
Adelin stă la el acasă pe marginea patului şi îşi înghite lacrimile să nu plângă. Dacă nu va fi şef de gară, atunci va fi profesor de muzică, îi spune mamei. Ei, dar pentru asta trebuie să vezi notele, îi răspunde mama. Bine, atunci se va face tâmplar, să construiască lucruri, i-o întoarce copilul. “Păi n-o să-ţi dai cu ciocanul peste degete?”, i-o taie din nou, mama. Propriul fiu i se pare a fi o fiinţă ciudată, venită, parcă, din altă lume. “El, şi când se joacă, nu ştie să alerge, ca alţi copii.. el mai mult ţopăie”, ne spune.
De visul secret al copilului acum aude pentru prima dată. „Eu am un vis diabolic”, începe Adelin. Şi continuă grav, ca şi cum ne-ar dezvălui o chestiune de viaţă şi de moarte: „Îmi imaginez că am superputeri, că mă transform în dinozaur şi în alte chestii şi că am puterile tuturor eroilor din desene animate. Dacă prin absurd s-ar întâmpla asta, atunci eu aş face totul foarte repede şi nu m-aş mai plictisi niciodată”.
Mama de „împrumut” a lui Adelin de la Şcoala de Nevăzători este învăţătoarea Laura Ursu. Ea a simţit imediat că băiatul e construit dintr-un aluat bun, iar acum încearcă să-l ajute să devină mai mult. L-a învăţat să creadă şi să spere.
Cine doreşte să-l ajute pe Adelin să-şi continue şcoala o poate suna la 0765. 90.99.66 sau îi poate scrie pe adresa laura.ursu@gmail.com.
Cont în lei deschis la BRD nr SV37671991000 (Titular: Ursu Laura Mirela)
Cod IBAN: RO22BRDE100SV37671991000
sursa: http://www.jurnalul.ro/special/reportaje/orb-sarac-superinteligent-adelin-elevul-care-nu-are-cu-ce-sa-scrie-imi-imaginez-ca-am-superputeri-592410.html
Blitzul aparatului de fotografiat şi-l închipuie ca pe un fulger, iar calul şi-l imaginează albastru. „Adică nu, nu, greşesc, calul nu poate avea păr albastru”. Şi enumeră încurcat pe degete, aşa cum a învăţat el din cărţi: „Există doar cal roşu, negru, maroniu şi murg... parcă”.
Viaţa în „puşcăria” cu umbre.
Iarba nu e verde, e doar „scurtă la pipăit”. Ştie să spună, însă, întocmai, că “cercul este figura geometrică formată dintr-o linie curbă închisă”. Pereţii cămăruţei nu-i ştie că sunt murdari, jupuiţi şi afumaţi, dar îi descrie “galbeni, adică aşa cum e soarele”. Mirosul rânced din casă nici nu-l mai simte, pesemne că aşa trebuie să miroasă la toţi ceilalţi oameni în casă, crede. Muştele care roiesc peste tot în odaie nu-i fac scârbă – sunt doar nişte bune amice care-l mai bagă în seamă din când în când.
Claiele de ţoale nespălate pe care mama le uită împrăştiate peste tot prin casă nu sunt doar nişte haine cu mirosuri grele. Ci - adevărate piese de mobilier în dărăpănătura lor de casă din comuna Vânători. Dacă într-o zi munţii de ţoale ar dispărea din casă, Adelin ar intra la bănuieli. Acesta întreg e universul în care trăieşte copilul.
Ne aflăm în „odaia din drum”. Adelin şade pe marginea unui pat rebegit, lângă un cuptor bătrânesc de lut, cu un scaun tras în faţă. Pe scaun şi-a aşezat cartea şi ore întregi aşa citeşte, cocoşat. De obicei stă cu capul întors spre fereastră. Astăzi, însă, îşi tot înfige singur degetele în ochi, ca să-şi provoace flash-uri luminoase. Citeşte din singura carte în Braille pe care o are casă. „A fost odată un tăietor de lemne tare nevoiaş, care... aşa, şi tăietorul ăsta... (brusc, către noi: mă scuzaţi că folosesc cuvântul «ăsta», ca la ţară, dar să ştiţi că aşa se spune în poveşti)”. După câteva pagini se opreşte dintr-o dată, ciulind urechile spre fereastra deschisă: „Ce zgomot s-a auzit aşa, poc?”. Apoi, cu faţa spre noi: „Voi nu cred că vă duceţi la deal ca ceilalţi oameni. Am văzut eu la televizor că, dacă sunteţi reporteri, voi mergeţi prin casele oamenilor”. A se uita la televizor e doar un fel de a spune; în realitate dă sonorul la maxim şi îşi lipeşte faţa de ecran, să vadă cum se joacă umbrele pe sticlă.
„Mamă, la şcoală, la internat toţi colegii mei au gel de duş”
Tânjeşte să aibă mai multe cărţi, dar e imposibil: sunt zile întregi când şi el şi mama fac foamea. Acum i-ar mai trebui pentru şcoală un laptop cu sintetizator vocal şi un Picht, o maşină de scris specială pentru nevăzători, dar îi e teamă să viseze la aşa ceva: costă 700 de euro. „El mititelul, nu mai zice nimic. Ei, mamă, costă foarte mult şi tu nu poţi să-mi cumperi, zice”, suspină mama.
Pe tata nu l-a cunoscut niciodată. „Când o să mă fac mare o să-mi descopăr singur tatăl”, ne spune Adelin. Apoi adaugă repede, dibuind cu mâinile prin aer după mama: „Te rog să mă scuzi, mamă, dacă am avut o atitudine negativă”. Mama se uită lung şi ridică din umeri. Nu înţelege ce e aia „atitudine negativă” şi nici nu-şi închipuie unde a auzit fiul asemenea cuvinte frumoase. Ea n-a citit în viaţa ei o carte. Trăieşte numai din alocaţia copilului şi din indemnizaţia ei de handicap, câteva sute de lei. Rar de tot munceşte cu ziua căci are hepatita C şi se protejează de prea multă trudă. Pe Adelin l-a trimis la şcoală mai târziu cu un an, ca să primească în continuare indemnizaţia lui de handicap. Dar chiar şi aşa, copilul a recuperat materia pierdută atât de repede, încât profesorii au început să-l bănuiască cum că ar fi supradotat. Acum, Adelin este în clasa a treia.
La oraş, la Şcoala de Nevăzători Buzău mama îl vizitează numai în vacanţe. Asta e una dintre marile suferinţe ale copilului: „Aş vrea să-şi permită mama să vină şi ea la mine mai des (Oftează). Dacă eram şi noi mai bogaţi, putea şi ea sa vină o sâmbătă da, una nu, ca mamele altor copii”.
Mama îi înţelege suferinţa, dar n-are ce face. „Mamă, la şcoală la internat toţi colegii mei au gel de duş, îmi spune. Ei, lasă când mai vin de ziua ta la şcoală îţi cumpăr şi ţie un un bidon, îi răspund. Mami, îmi cumperi şi mie un papagal? Eu am luat premiul întâi, te-am răsplătit pe tine. Tu cu ce mă răsplăteşti pe mine?”.
„Am un vis diabolic. Îmi imaginez că am superputeri”
Adelin stă la el acasă pe marginea patului şi îşi înghite lacrimile să nu plângă. Dacă nu va fi şef de gară, atunci va fi profesor de muzică, îi spune mamei. Ei, dar pentru asta trebuie să vezi notele, îi răspunde mama. Bine, atunci se va face tâmplar, să construiască lucruri, i-o întoarce copilul. “Păi n-o să-ţi dai cu ciocanul peste degete?”, i-o taie din nou, mama. Propriul fiu i se pare a fi o fiinţă ciudată, venită, parcă, din altă lume. “El, şi când se joacă, nu ştie să alerge, ca alţi copii.. el mai mult ţopăie”, ne spune.
De visul secret al copilului acum aude pentru prima dată. „Eu am un vis diabolic”, începe Adelin. Şi continuă grav, ca şi cum ne-ar dezvălui o chestiune de viaţă şi de moarte: „Îmi imaginez că am superputeri, că mă transform în dinozaur şi în alte chestii şi că am puterile tuturor eroilor din desene animate. Dacă prin absurd s-ar întâmpla asta, atunci eu aş face totul foarte repede şi nu m-aş mai plictisi niciodată”.
Mama de „împrumut” a lui Adelin de la Şcoala de Nevăzători este învăţătoarea Laura Ursu. Ea a simţit imediat că băiatul e construit dintr-un aluat bun, iar acum încearcă să-l ajute să devină mai mult. L-a învăţat să creadă şi să spere.
Cine doreşte să-l ajute pe Adelin să-şi continue şcoala o poate suna la 0765. 90.99.66 sau îi poate scrie pe adresa laura.ursu@gmail.com.
Cont în lei deschis la BRD nr SV37671991000 (Titular: Ursu Laura Mirela)
Cod IBAN: RO22BRDE100SV37671991000
sursa: http://www.jurnalul.ro/special/reportaje/orb-sarac-superinteligent-adelin-elevul-care-nu-are-cu-ce-sa-scrie-imi-imaginez-ca-am-superputeri-592410.html
vineri, 30 septembrie 2011
Povestea celei mai impresionante imagini. Cum arata acum fatul care a strans din uter mana medicului
Povestea lui Samuel Armas este incredibila. Inca de cand se afla in pantecele mamei, baietelului nu i s-au dat sanse de viata, el fiind diagnosticat cu spina bifida sau rupture de coloana.
Cand sarcina a ajuns la saptamana 21 medicul a decis sa intervina intrauterin pentru a incerca sa-l salveze pe Samuel.
Doctorul a facut o mica incizie in uter si a operat fatul.
La finalul interventiei chirurgicale, Samuel a scos manuta prin taietura facuta si i-a strans degetul doctorului.
Chirurgul a declarat atunci ca a fost cel mai emotionant moment din viata.
Aflat in sala de operatie, fotoreporterul Michael Clancy, angajat al USA Today la vremea respectiva, a surprins imediat momentul.
“Am vazut cum micutul si-a scos bratul si l-a prins pe medic de mana. Un moment incredibil”, a declarat fotograful.
La 12 ani de la acea operatie, realizata in septembrie 1999, Samuel crede ca ceea ce el a facut a intarit dreptul fiecarui copil de-a se naste.
“Cand ma uit la acea poza primul lucru care imi vine in minte este faptul ca am avut asa mare noroc sa traiesc si sunt fericit ca Dumnezeu m-a ales pe mine sa fac acel gest. Este o poza foarte importanta pentru mine. Ce am facut eu reprezinta strigatul unui copil care vrea sa traiasca. Cred ca gestul meu a scapat multi bebelusi de avort”, spune Samuel.
Samuel va purta toata viata proteze tocmai din cauza problemelor cu care s-a nascut, iar atunci cand calatoreste parintii trebuie sa-l poarte intr-un scaun cu rotile.
“Se simte foarte bine, lupta cu conditia sa. Ne rugam in fiecare zi sa raman la fel de optimist si sanatos”, a declarat pentru Fox News mama baiatului.
In ciuda problemelor sale, Samuel participa la tot felul de competitii, printre care si inotul.
vineri, 2 septembrie 2011
”Si pe noi ne-a salvat Tata Pesi”
Zi tristă, ieri, pentru rude, colegi şi miile de copii cărora Alexandru Pesamosca le-a marcat destinele şi le-a dat o nouă şansă la viaţă. Faimosul pediatru a plecat dintre noi la vârsta de 81 de ani, dar nu singur, aşa cum a trăit în ultimii ani din viaţă. Zeci de persoane, foşti pacienţi, cunoştinţe şi colegi, au venit să-l plângă pe doctor chiar cu ore bune înainte ca trupul lui să fie depus la capela din curtea Spitalului Marie Curie din Bucureşti.
Biserica a fost ridicată chiar de el
“Tata Pesi” va rămâne şi după moarte aproape de ceea ce a iubit mai mult pe lume - copiii - pentru că va fi înmormântat lângă capela Bisericii Cuviosul Stelian şi Sfântul Nicolae Brâncoveanu, pe care chiar el a ridicat-o în curtea spitalului. Ieri, conducerea spitalului a început amenajările pentru locul de veci, care va fi marcat de un monument în cinstea medicului.Cu geniul şi cu dăruirea sa a reuşit să salveze de la moarte 50.000 de copii din toate colţurile ţării, cu boli care mai de care mai neobişnuite şi mai nemiloase. Acum toţi îl plâng, ştiind că poate vor mai trece mulţi ani până când un alt geniu al medicinei se va naşte. Şi-a dedicat întreaga viaţă copiilor bolnavi şi nici măcar după pensionare, faimosul chirurg nu a vrut să părăsească Spitalul Marie Curie. Ieri, vestea morţii lui “Tata Pesi” i-a întristat pe mulţi, astfel încât zeci de oameni au venit să-i aprindă o lumânare la căpătâi, chiar înainte ca trupul său să fie depus la capelă. Îl aşteptau cu toţii cu lacrimi în ochi ca să-şi ia rămas- bun.
L-a plâns şi «băiatul-ciclop»
Adrian Mogoş, băiatul care i-a marcat cariera lui Alexandru Pesamosca, a venit ieri plângând la capela de la Spitalul Marie Curie. El a avut, la vârsta de un an, o malformaţie foarte gravă în zona frunţii, din cauza căreia a fost numit “băiatul- ciclop”. Din fericire însă, faimosul chirurg l-a operat cu succes, iar acum tânărul duce o viaţă normală.Nu a luat şpagă vreodată
Toţi cei pe care i-a salvat de la moarte îşi amintesc cu admiraţie că, spre deosebire de alte cadre medicale, doctorul Pesamosca nu a acceptat niciodată “atenţii” în bani de la pacienţi. De altfel, chiar pediatrul a relatat într-un interviu, în urmă cu mai mulţi ani, că a făcut un obiectiv din acest lucru. Povestea are însă un substrat tragic: tatăl său, grav bolnav, a decedat din cauza unui medic care nu a vrut să-l trateze fără bani.“Tata Pesi”: Au vrut să mă arunce în stradă!
Dr. acad. Alexandru Pesamosca s-a născut în anul 1930, la Constanţa. A absolvit Facultatea de Medicină Generală din Bucureşti, în 1954, după care a fost repartizat într-un sat de lângă Feteşti, unde a profesat timp de trei ani.Ulterior, a fost transferat la Spitalul de copii Grigore Alexandrescu din Bucureşti, apoi la Marie Curie, unde a efectuat zeci de mii de operaţii, reuşind să salveze viaţa unor copii cărora alţi medici nu le mai dădeau şanse de supravieţuire.
În 2006, s-a luat decizia ca toţi medicii de peste 65 de ani şi profesorii de peste 70 de ani să înceteze activitatea în sistemul public. Pesamosca avea atunci 76 de ani. Printr-o scrisoare oficială a fost anunţat personal că va trebui să îşi clarifice situaţia cu privire la exercitarea profesiei de medic, dar şi la spaţiul pe care îl ocupa în Spitalul Marie Curie. Scrisoarea era semnată chiar de unul din foştii săi studenţi, ajuns director în Ministerul Sănătăţii.“Da, asta voiau să îmi facă buldogii ăştia! Noroc cu voi, ziariştii, că altfel ajungeam în stradă!”, a povestit “Tata Pesi” într-un interviu acordat acum doi ani pentru “Formula As”.
Mai mult: "Şi pe noi ne-a salvat Tata Pesi" - Ştiri interne | Libertatea.ro
Drame insuportabile chiar si pentru fotografi
Se spune ca o imagine face mai mult decat 1.000 de cuvinte. Si asa este. Esenta caracterului omenirii a fost surprins in cateva fotografii care demonstreaza ce se afla in adancul nostru: dorinta de razbunare, razboaie, foamete, rasism.
Top Strange: Lumea pare impartita in doua mari categorii: un loc unde oamenii inca mai pot visa cu ochii deschisi, unde fericirea este palpabila, unde in aer pluteste miros de pace, si un loc unde din pamant rasar numai spini, unde razbunarea este un mod de viata, unde armele omoara inocenta si unde viata nu mai merita traita.
Cele mai tulburatoare fotografii din lume ascund povesti la fel de socante, si din pacate nu au fost trucate in Photohop.
sursa: http://stirileprotv.ro/stiri/revista-presei
luni, 4 iulie 2011
Domnia lui Ştefan cel Mare
„O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici pe care atâta îi admirăm, care în vremea noastră a câştigat, cel dintâi dintre principii lumii, o biruinţă atât de strălucită asupra turcului! După credinţa mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii, şi mai cu seamă cinstea de căpetenie şi conducător împotriva turcului, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici se îndeletnicesc cu trândăvia şi plăcerile ori cu războaiele civile”.
Acest elogiu înflăcărat, îmbinând admiraţia, încrederea şi respectul, a ieşit de sub pana unui vestit cronicar polon, Jan Długosz (1415 - 1480), sub impresia victoriei de la Vaslui (10 ianuarie 1475); el exprima, însă, cu certitudine, în partea noastră de Europă, o credinţă generală, pe care politica de până atunci a principelui Moldovei o justifica şi care se întemeia pe speranţa închegării unei coaliţii de mari proporţii, în faţa căreia cuceritorul Constantinopolului să bată în retragere. Evoluţia evenimentelor nu a adus, însă, împlinirea unei speranţe. În aceste împrejurări, al căror dramatism e greu de înţeles şi de retrăit astăzi, Moldova şi principele ei îşi aflaseră locul în prima linie a luptătorilor, a celor care aderau, cu mai multă sau mai puţină însufleţire, la ideea unei cruciade. Locul acesta, cu totul deosebit pentru un principe ortodox, îl avea în vedere papa Sixt IV atunci când îl numea pe Ştefan al Moldovei atlet al credinţei creştine şi în temeiul lui propunea cronicarului polon să se încredinţeze acestui principe misiunea de imperator et dux contra Turcum.
Nici douăzeci de ani nu trecuseră de când Ştefan vodă preluase domnia Moldovei. În 1457, el nu era decât încă un pretendent la Coroană, încă unul dintre urmaşii lui Alexandru cel Bun - fii şi nepoţi - care încercau să folosească, în profitul lor, situaţia tulbure din ţară şi de la hotarele ei. Zece ani mai târziu, lupta de la Baia - în care s-a frânt sumeţia regelui Matias al Ungariei - a arătat cine era, de fapt, cel care „pe Siret, la tină, la Doljeşti” luase în mâinile sale „schiptrul Ţării Moldovei” şi, odată cu el, soarta acestei ţări. După încă zece ani, principalele bătălii cu duşmanul Creştinătăţii erau date şi Europa cunoştea faptele acestui principe care stăpânea „o Valahie” întinsă de la Ceremuş la Marea Neagră şi de la Carpaţi până la Nistru, dar a cărui autoritate era încă şi mai întinsă şi a cărui hegemonie ajunsese să cuprindă, un moment, o bună parte a litoralului nordic al Mării Negre. El însuşi, „un bărbat de aleasă virtute şi cu merite preastrălucite faţă de Republica Creştină”, ştia că numele lui se afla - precum îl înştiinţase acelaşi Sixt IV - pe buzele tuturor. Cucernic şi smerit, dar încrezător în forţele ţării sale şi ale oamenilor săi, Ştefan transmitea Europei un mesaj realist: în primăvara anului 1477, solul său înfăţişa la Veneţia temeiurile acelei încrederi şi ale acelui realism politic: „Nu vreau să mai spun cât de folositoare este, pentru treburile creştine, această ţară a mea; socotesc că este de prisos, fiindcă lucrul e prea limpede, că ea este cetatea de apărare a Ungariei şi a Poloniei şi straja acestor două crăii”. Şi, cum ştia direcţia pe care aveau să o urmeze viitoarele atacuri otomane, vizând „cele două ţinuturi, al Chiliei şi al Cetăţii Albe”, domnul Moldovei atrăgea atenţia celor interesaţi îndeosebi de căile comerciale din bazinul Mării Negre „să aibă în vedere că aceste două ţinuturi sunt Moldova toată şi că Moldova cu aceste ţinuturi este un zid pentru Ungaria şi pentru Polonia”.
Mesajul a fost auzit, dar n-a fost ascultat. După încă zece ani, cele două cetăţi cu ţinuturile lor erau deja pierdute; războiul început în 1473 s-a încheiat în 1486 şi Moldova a acceptat din nou protectoratul otoman, însă în condiţii care numai lui Ştefan i s-ar fi putut acorda. Un contemporan, italian trăitor în Polonia şi sfătuitor într-ale politicii acestui regat, a caracterizat cum nu se poate mai bine chipul în care s-a ajuns, în acei ani, la fixarea acestui statut. Moldovenii - spune el - „au provocat adesea, în mai multe rânduri, pierderi atât de mari sultanului, încât acesta a fost silit, în cele din urmă, să-l numească aliat şi prieten pe Ştefan, domnul moldovenilor [...], care a cedat nu sub presiunea armelor, ci sub anumite condiţii”. Astfel, Ştefan şi moldovenii lui s-au închinat Porţii „prin tratate, nu ca învinşi, ci ca învingători”.Acest elogiu înflăcărat, îmbinând admiraţia, încrederea şi respectul, a ieşit de sub pana unui vestit cronicar polon, Jan Długosz (1415 - 1480), sub impresia victoriei de la Vaslui (10 ianuarie 1475); el exprima, însă, cu certitudine, în partea noastră de Europă, o credinţă generală, pe care politica de până atunci a principelui Moldovei o justifica şi care se întemeia pe speranţa închegării unei coaliţii de mari proporţii, în faţa căreia cuceritorul Constantinopolului să bată în retragere. Evoluţia evenimentelor nu a adus, însă, împlinirea unei speranţe. În aceste împrejurări, al căror dramatism e greu de înţeles şi de retrăit astăzi, Moldova şi principele ei îşi aflaseră locul în prima linie a luptătorilor, a celor care aderau, cu mai multă sau mai puţină însufleţire, la ideea unei cruciade. Locul acesta, cu totul deosebit pentru un principe ortodox, îl avea în vedere papa Sixt IV atunci când îl numea pe Ştefan al Moldovei atlet al credinţei creştine şi în temeiul lui propunea cronicarului polon să se încredinţeze acestui principe misiunea de imperator et dux contra Turcum.
Nici douăzeci de ani nu trecuseră de când Ştefan vodă preluase domnia Moldovei. În 1457, el nu era decât încă un pretendent la Coroană, încă unul dintre urmaşii lui Alexandru cel Bun - fii şi nepoţi - care încercau să folosească, în profitul lor, situaţia tulbure din ţară şi de la hotarele ei. Zece ani mai târziu, lupta de la Baia - în care s-a frânt sumeţia regelui Matias al Ungariei - a arătat cine era, de fapt, cel care „pe Siret, la tină, la Doljeşti” luase în mâinile sale „schiptrul Ţării Moldovei” şi, odată cu el, soarta acestei ţări. După încă zece ani, principalele bătălii cu duşmanul Creştinătăţii erau date şi Europa cunoştea faptele acestui principe care stăpânea „o Valahie” întinsă de la Ceremuş la Marea Neagră şi de la Carpaţi până la Nistru, dar a cărui autoritate era încă şi mai întinsă şi a cărui hegemonie ajunsese să cuprindă, un moment, o bună parte a litoralului nordic al Mării Negre. El însuşi, „un bărbat de aleasă virtute şi cu merite preastrălucite faţă de Republica Creştină”, ştia că numele lui se afla - precum îl înştiinţase acelaşi Sixt IV - pe buzele tuturor. Cucernic şi smerit, dar încrezător în forţele ţării sale şi ale oamenilor săi, Ştefan transmitea Europei un mesaj realist: în primăvara anului 1477, solul său înfăţişa la Veneţia temeiurile acelei încrederi şi ale acelui realism politic: „Nu vreau să mai spun cât de folositoare este, pentru treburile creştine, această ţară a mea; socotesc că este de prisos, fiindcă lucrul e prea limpede, că ea este cetatea de apărare a Ungariei şi a Poloniei şi straja acestor două crăii”. Şi, cum ştia direcţia pe care aveau să o urmeze viitoarele atacuri otomane, vizând „cele două ţinuturi, al Chiliei şi al Cetăţii Albe”, domnul Moldovei atrăgea atenţia celor interesaţi îndeosebi de căile comerciale din bazinul Mării Negre „să aibă în vedere că aceste două ţinuturi sunt Moldova toată şi că Moldova cu aceste ţinuturi este un zid pentru Ungaria şi pentru Polonia”.
Ioan Albert, rege al Poloniei între 1492-1501
Şi a mai trecut un deceniu. În toamna anului 1497, ambiţia regelui polon Ioan Albert a mânat spre Moldova o oaste puternică. Şi ambiţia regală, şi oastea s-au lovit de zidurile cetăţilor şi s-au frânt în Codrii Cosminului. După lungi discuţii, s-a ajuns la un tratat de pace, încheiat în iulie 1499 la Hârlău, act cu multe semnificaţii, marcând - după expresia lui A. D. Xenopol - „culmea mersului triumfal al lui Ştefan cel Mare”. Trecuseră 40 de ani de când domnul Moldovei trebuise să accepte un tratat (Overchelăuţi, 1459) cu clauze care încă îl stânjeneau. Acum, amândoi regii catolici - cel al Poloniei (Ioan Albert) şi cel al Ungariei (Vladislav, fratele primului) - trebuiseră să accepte că „în mâinile acestui voievod se află toată temelia şi toată puterea păcii şi a liniştii între aceste două ilustre regate”.
Toate acestea vor fi luminat, poate, sfârşitul lui Ştefan, acum o jumătate de mileniu. Domnul însuşi rezuma, cu smerită mândrie, la 1502, faptele pentru care fusese glorificat în Europa creştină a vremii: „de când sunt domnul acestei ţări, am purtat 36 de lupte, dintre care am fost învingător în 34 şi am pierdut două”. Era, desigur bilanţul care îl putea interesa pe medicul veneţian venit să aline suferinţele fizice ale unui „domn atât de mare cum este acesta”. Însă din informaţiile culese şi din observaţiile proprii, acelaşi medic putea să adauge că „acest vestit domn”, Ştefan voievod, „este un om foarte înţelept, vrednic de laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic”.Aşa îl vedeau contemporanii săi, şi în primul rând supuşii săi - colaboratorii apropiaţi, boierii mari şi mici, locuitorii târgurilor, negustorii, toţi cei în stare să furnizeze informaţii unui străin care trecea hotarele Moldovei sau unuia care scria o cronică dincolo de hotarele Moldovei.
Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei între 1441-1456
Multe alte lucruri, însă, nu aveau cum să fie percepute imediat de contemporani, rămânând a fi înţelese şi înregistrate numai de urmaşi. Ştefan cel Mare a fost întruparea cea mai înaltă a maiestăţii monarhice din tot cursul Evului Mediu românesc. Tot ceea ce a făcut, tot ceea ce a spus, tot ceea ce a transmis este expresia unei concepţii de guvernare a cărei eficienţă s-a vădit repede şi cu efecte a căror durabilitate a fost verificată prin secole. „Elev” al marelui cruciat care a fost Iancu de Hunedoara, Ştefan a ştiut să preia din experienţa acestuia tot ceea ce se potrivea tradiţiilor dinastiei sale şi ţării pe care trebuia să o conducă. Ortodox fără concesii - fapt ilustrat şi de căsătoriile sale - a fost, în acelaşi timp, stăpânul tuturor supuşilor săi, de toate confesiunile.
Înţelegător al nevoilor impuse de alianţele politice şi militare, a păstrat credinţa şi speranţa într-o cruciadă a sa, ortodoxă. În acest domeniu, poziţia sa poartă pecetea de neconfundat a succesiunii bizantine pe care - fără să fie străin modului de viaţă din Europa centrală - a ilustrat-o cu strălucire. Pentru creştinătate, a luptat cu arma în mână şi s-a oferit să lupte, cu ai săi, până în ceasul din urmă. Când încheierea păcii s-a vădit de neînlăturat, a trecut această luptă într-un plan simbolic, stăruind în a sublinia cât mai apăsat faptul că era vorba de o misiune încredinţată de Cel de Sus, către care îndreptau acum rugăciunile nu numai clopotele bisericilor semănate pe tot cuprinsul ţării, ci şi picturile lor - ţâşnind, de la o vreme, şi pe pereţii exteriori, ca într-o mare, emoţionantă, învăţătura.
Ştefan a înţeles, ca puţini alţii, că a guverna, la vremea aceea, însemna, mai cu seamă, că principele trebuie să fie văzut de supuşii săi. A străbătut ţara cu toată curtea sa, făcând judecăţile nu numai în cetatea de scaun de la Suceava, ci şi în celelalte curţi domneşti. În toate bisericile sale, ridicate pentru folosinţa acestor curţi din oraşe (ca la Dorohoi, Hârlău, Iaşi, Piatra Neamţ ori Vaslui) sau pentru a sluji unor aşezăminte monahale, el şi familia sa puteau fi văzuţi de oricine, în somptuoasele tablouri votive. Prezenţa lui, uneori săptămâni în şir, în alte oraşe decât cetatea de scaun însemna, totodată, şi apariţia la slujbele religioase din acele biserici domneşti, participarea la hramuri şi la tot felul de alte ceremonii. Domnul se înfăţişa supuşilor săi aievea (nu numai prin chipurile încremenite din tablourile votive), în toată strălucirea, cu sfetnicii şi dregătorii curţii, cu ostaşii lui credincioşi, cu suita de cărturari care scriau actele şi scrisorile. Cu greu ne putem imagina, azi, aceste realităţi, care abia se întrezăresc din paginile cronicilor şi din şirurile destul de stereotipe ale documentelor, însă această politică a fost aceea care i-a asigurat câştigarea oamenilor, în epocă, şi supravieţuirea în sufletele urmaşilor. Dacă, în momentul când
Mangop (peninsula Crimeea, Ucraina). Ruinele turnului citadeleiŞtefan a preluat sceptrul, unii fruntaşi ai societăţii moldovene - însemnaţi prin poziţie, avere, înrudiri şi influenţă - au plecat din ţară, întorcându-se treptat, în primii ani ai noii domnii, în preajma marilor confruntări cu otomanii boierimea şi-a strâns rândurile în jurul principelui şi, cu el în frunte, a dat piept cu moartea. Astfel, în dimineaţa luptei de la Vaslui, unul dintre ei a îngenuncheat şi i-a spus: „Îţi vom sta astăzi credincios alături şi Dumnezeu ne va ajuta”. În anul următor, la Valea Albă, a pierit mai ales floarea oastei; a spus-o Ştefan însuşi: „eu, cu curtea mea, am făcut ce am putut...”. După încă un an, un corp de oaste şi-a lăsat oasele în Crimeea, pe zidurile cetăţii de la Mangop, încercând să stăvilească acolo valul ameninţărilor al puterii otomane. Asemenea jertfe nu ar fi fost posibile fără încrederea puternică a ţării întregi şi în primul rând a boierimii, fără a cărei colaborare nu se putea imagina o cârmuire bună.
Din ce în ce mai mult se întrevede, din cercetarea izvoarelor, că Ştefan cel Mare a fost unul dintre conducătorii medievali care au dispus de o excelentă capacitate de a culege informaţii. Domnul de la Suceava era, tot timpul, foarte bine informat: soli străini veneau mereu la el - Ştefan este, de altminteri, cel dintâi domn român pe lângă care a fost acreditat un reprezentant permanent al unei mari puteri (un veneţian în 1476) - în timp ce solii săi băteau drumurile spre alte curţi. Un aparat diplomatic excelent a stat în slujba domnului, sub directa îndrumare a marelui logofăt al ţării, Ioan Tăutu, el însuşi un diplomat de mare anvergură, specializat în relaţiile cu Poarta şi cu regatul polon. Urmele acestor relaţii diplomatice - deosebit de complexe şi atent construite - se regăsesc în cronici şi în documente.Înţelegător al nevoilor impuse de alianţele politice şi militare, a păstrat credinţa şi speranţa într-o cruciadă a sa, ortodoxă. În acest domeniu, poziţia sa poartă pecetea de neconfundat a succesiunii bizantine pe care - fără să fie străin modului de viaţă din Europa centrală - a ilustrat-o cu strălucire. Pentru creştinătate, a luptat cu arma în mână şi s-a oferit să lupte, cu ai săi, până în ceasul din urmă. Când încheierea păcii s-a vădit de neînlăturat, a trecut această luptă într-un plan simbolic, stăruind în a sublinia cât mai apăsat faptul că era vorba de o misiune încredinţată de Cel de Sus, către care îndreptau acum rugăciunile nu numai clopotele bisericilor semănate pe tot cuprinsul ţării, ci şi picturile lor - ţâşnind, de la o vreme, şi pe pereţii exteriori, ca într-o mare, emoţionantă, învăţătura.
Ştefan a înţeles, ca puţini alţii, că a guverna, la vremea aceea, însemna, mai cu seamă, că principele trebuie să fie văzut de supuşii săi. A străbătut ţara cu toată curtea sa, făcând judecăţile nu numai în cetatea de scaun de la Suceava, ci şi în celelalte curţi domneşti. În toate bisericile sale, ridicate pentru folosinţa acestor curţi din oraşe (ca la Dorohoi, Hârlău, Iaşi, Piatra Neamţ ori Vaslui) sau pentru a sluji unor aşezăminte monahale, el şi familia sa puteau fi văzuţi de oricine, în somptuoasele tablouri votive. Prezenţa lui, uneori săptămâni în şir, în alte oraşe decât cetatea de scaun însemna, totodată, şi apariţia la slujbele religioase din acele biserici domneşti, participarea la hramuri şi la tot felul de alte ceremonii. Domnul se înfăţişa supuşilor săi aievea (nu numai prin chipurile încremenite din tablourile votive), în toată strălucirea, cu sfetnicii şi dregătorii curţii, cu ostaşii lui credincioşi, cu suita de cărturari care scriau actele şi scrisorile. Cu greu ne putem imagina, azi, aceste realităţi, care abia se întrezăresc din paginile cronicilor şi din şirurile destul de stereotipe ale documentelor, însă această politică a fost aceea care i-a asigurat câştigarea oamenilor, în epocă, şi supravieţuirea în sufletele urmaşilor. Dacă, în momentul când
Mangop (peninsula Crimeea, Ucraina). Ruinele turnului citadelei
Faptelor săvârşite pentru apărarea moşiei sale şi a creştinătăţii întregi, Ştefan cel Mare le-a adăugat, însă, o faţă neîntâlnită până atunci, şi nici după aceea la dimensiunile atinse de el; a fost un creator de memorie istorică. Pe de o parte, a restaurat mormintele tuturor înaintaşilor săi: ale primilor principi ai Moldovei independente - în biserica Episcopiei de la Rădăuţi; ale membrilor familiei lui Alexandru cel Bun - la Bistriţa şi Neamţu. După ce părinţilor săi le-a făcut morminte la Probota, a zidit o mănăstire (Putna), a cărei biserică trebuia să fie necropola propriei sale familii. Pe toate bisericile a pus, la vedere, pisanii - dintre care unele, explicând semnificaţia respectivei ctitorii, sunt adevărate pagini de cronică - toate cu numele său, uneori şi cu stema ţării.
Pisania de la Cetatea Albă, 1476
În anii acestei lungi domnii a avut loc o înflorire extraordinară a artelor. Specialiştii care au studiat ansamblurile picturale, icoanele, manuscrisele cu miniaturi, broderiile liturgice, piesele de argintărie sau sculptate în lemn, nu fac economie de laude şi elogii. Şi încă trebuie să se ţină seama de faptul că broderiile, cărţile şi mai ales tot ce a însemnat obiect lucrat în aur, argint şi pietre scumpe constituie un tezaur drastic redus în urma nenumăratelor prădăciuni care au lovit ctitoriile moldovene în veacurile XVI - XIX. Dar pe unde au ajuns, în vălmăşagul vremurilor, unele manuscrise - în Austria, în Rusia ori în Statele Unite - ele sunt considerate capodopere ale respectivelor depozite.
La împlinirea a cinci veacuri de când „acest vestit domn” a plecat spre veşnicele lăcaşuri, descoperim cu uimire şi emoţie cât de puţine lucruri ştim, totuşi, despre viaţa sa, despre tot ce se va fi lucrat în ţară, despre relaţiile sale cu monarhii vecini şi cu unii principi mai de departe. Cum gândea, cum simţea, cum trăia - capitole întregi sunt acoperite de imense pete albe. Ici şi colo, când şi când, câte un istoric mai îndrăzneţ şi mai puţin conformist speră să spulbere întunericul acestei necunoaşteri, legând laolaltă firimituri care par de neînţeles în absenţa unei imagini a întregului din care nu se mai desluşeşte nici măcar umbra. Din cele mai neaşteptate colţuri, se ridică însă, uneori, câte o asemenea umbră, care zdruncină confortabila şi liniştitoarea credinţă în falsele imagini consacrate. Monumentala sobă, reconstituită din resturile descoperite pe Câmpul Şanţurilor de lângă cetatea Sucevei, a fost una din aceste revelaţii de natură să modifice structural înţelegerea aceluia care a comandat-o şi a aşezat-o în casa lui: unul ca acela nu era un prinţişor sărman, legat de poalele marilor monarhi ai vremii, apărându-şi „sărăcia şi nevoile şi neamul” cum şi pe unde îi era îngăduit, ci un suveran puternic, bogat şi mândru, conştient că tuturor celor care îi treceau pragul trebuia să le arate ce însemna ţara peste care domnea. Era ţara pe care el însuşi o definise ca fiind o „poartă a Creştinătăţii” (1475), o „cetate de apărare a Ungariei şi a Poloniei” (1477), „scut şi protecţie din toată partea păgânească” (1503). Lectura şi analiza liberă a tuturor mărturiilor rămase din acea vreme - fie surse scrise, fie surse vizuale - conduc, încet-încet, la o imagine cu totul nouă a lui Ştefan cel Mare, neaşteptată (poate) pentru unii, dar veridică în fond şi întru totul corespunzătoare aceleia pe care fabuloasa sobă de la Suceava doar a sugerat-o acum câteva decenii.
Nu ne-a rămas de la acest domn un text ca acela, plin de zbucium şi trăire tumultoasă, dictat de Mihai Viteazul la 1601 şi învestit de Nicolae lorga cu o sugestivă caracterizare: o istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi. Pentru a-i cunoaşte gândurile, credinţele, reacţiile avem numai câteva scrisori şi o seamă de ziceri, reţinute de oameni care l-au cunoscut ori care au avut acces la rapoartele diplomatice. Din toate, se desprinde chipul unui om foarte sigur pe el şi foarte măsurat la vorbă, transmiţându-ţi mesajul doar în câteva cuvinte apăsate, ca tăiate în piatră, într-o rostire apropiată de ceea ce s-a numit stil inscripţional. Emoţia, grija, mânia nu se ascund în spatele vorbelor, după cum nici ironia dură nu lipseşte din aceste texte. Însă ceea ce răzbate din toate aceste texte este credinţa nestrămutată şi necondiţionată a celui care, în inscripţiile săpate în piatră, gravate în argint sau scrise pe pergament îşi spune „Binecinstitorul şi de Hristos iubitorul domn”. Iar dacă aceste mărturii ar putea fi bănuite de formalism, o avem pe aceea a unui străin, un diplomat (Paolo Ognibene), catolic şi nu ortodox, care în 1474 a trecut pe la Curtea Moldovei; el a comunicat la Veneţia - şi de acolo mesajul a plecat spre Roma, la papa Sixt IV - că un principe „mai smerit şi mai cucernic” decât domnul Moldovei „nu se poate a fi”.
La împlinirea a cinci veacuri de când „acest vestit domn” a plecat spre veşnicele lăcaşuri, descoperim cu uimire şi emoţie cât de puţine lucruri ştim, totuşi, despre viaţa sa, despre tot ce se va fi lucrat în ţară, despre relaţiile sale cu monarhii vecini şi cu unii principi mai de departe. Cum gândea, cum simţea, cum trăia - capitole întregi sunt acoperite de imense pete albe. Ici şi colo, când şi când, câte un istoric mai îndrăzneţ şi mai puţin conformist speră să spulbere întunericul acestei necunoaşteri, legând laolaltă firimituri care par de neînţeles în absenţa unei imagini a întregului din care nu se mai desluşeşte nici măcar umbra. Din cele mai neaşteptate colţuri, se ridică însă, uneori, câte o asemenea umbră, care zdruncină confortabila şi liniştitoarea credinţă în falsele imagini consacrate. Monumentala sobă, reconstituită din resturile descoperite pe Câmpul Şanţurilor de lângă cetatea Sucevei, a fost una din aceste revelaţii de natură să modifice structural înţelegerea aceluia care a comandat-o şi a aşezat-o în casa lui: unul ca acela nu era un prinţişor sărman, legat de poalele marilor monarhi ai vremii, apărându-şi „sărăcia şi nevoile şi neamul” cum şi pe unde îi era îngăduit, ci un suveran puternic, bogat şi mândru, conştient că tuturor celor care îi treceau pragul trebuia să le arate ce însemna ţara peste care domnea. Era ţara pe care el însuşi o definise ca fiind o „poartă a Creştinătăţii” (1475), o „cetate de apărare a Ungariei şi a Poloniei” (1477), „scut şi protecţie din toată partea păgânească” (1503). Lectura şi analiza liberă a tuturor mărturiilor rămase din acea vreme - fie surse scrise, fie surse vizuale - conduc, încet-încet, la o imagine cu totul nouă a lui Ştefan cel Mare, neaşteptată (poate) pentru unii, dar veridică în fond şi întru totul corespunzătoare aceleia pe care fabuloasa sobă de la Suceava doar a sugerat-o acum câteva decenii.
Nu ne-a rămas de la acest domn un text ca acela, plin de zbucium şi trăire tumultoasă, dictat de Mihai Viteazul la 1601 şi învestit de Nicolae lorga cu o sugestivă caracterizare: o istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi. Pentru a-i cunoaşte gândurile, credinţele, reacţiile avem numai câteva scrisori şi o seamă de ziceri, reţinute de oameni care l-au cunoscut ori care au avut acces la rapoartele diplomatice. Din toate, se desprinde chipul unui om foarte sigur pe el şi foarte măsurat la vorbă, transmiţându-ţi mesajul doar în câteva cuvinte apăsate, ca tăiate în piatră, într-o rostire apropiată de ceea ce s-a numit stil inscripţional. Emoţia, grija, mânia nu se ascund în spatele vorbelor, după cum nici ironia dură nu lipseşte din aceste texte. Însă ceea ce răzbate din toate aceste texte este credinţa nestrămutată şi necondiţionată a celui care, în inscripţiile săpate în piatră, gravate în argint sau scrise pe pergament îşi spune „Binecinstitorul şi de Hristos iubitorul domn”. Iar dacă aceste mărturii ar putea fi bănuite de formalism, o avem pe aceea a unui străin, un diplomat (Paolo Ognibene), catolic şi nu ortodox, care în 1474 a trecut pe la Curtea Moldovei; el a comunicat la Veneţia - şi de acolo mesajul a plecat spre Roma, la papa Sixt IV - că un principe „mai smerit şi mai cucernic” decât domnul Moldovei „nu se poate a fi”.
Stema lui Ştefan cel Mare.Clopotul de la Bistriţa, 1494
Există, însă, mai presus de tot ceea ce se exprimă prin cuvinte, un document în care Ştefan însuşi a spus, cu toată concizia şi cu toată limpezimea posibile, crezul său: stema pe care şi-a fixat-o spre 1490 şi care, cu mici (dar nu neînsemnate) modificări o va purta până la moarte. Ca orice mărturie heraldică, ea are nu numai rolul de a identifica posesorul, dar şi misiunea de a transmite celor iniţiaţi, contemporani şi urmaşi deopotrivă, gândurile şi credinţele acestuia. În stema pe care principele Moldovei a purtat-o în ultimul deceniu al vieţii sale, locul de frunte (primul cartier) îl ocupă o cruce dublă; în partea opusă (cartierul ultim), o dublă floare de crin închipuie, la rându-i, acelaşi însemn. Sub semnul Cinstitei Cruci a pus Ştefan toate acţiunile sale, toate luptele şi toate strădaniile sale. Vechi scrieri franceze explică simbolul florii de crin ca fiind expresia credinţei (petala centrală), guvernată de înţelepciune şi apărată de cavalerism (petalele marginale). Şi ştim astăzi că domnia lui Ştefan cel Mare a fost o necontenită luptă pentru afirmarea credinţei, a înţelepciunii şi a cavalerismului. Toată partea inferioară a acestei steme este luminată de o jumătate de soare, fixată în chiar „inima” ei. În aceste simboluri vorbeşte Ştefan despre sine şi despre Moldova cu el în fruntea sa.
Multe cuvinte frumoase şi emoţionante au fost scrise de istorici pentru a caracteriza domnia marelui principe trecut la veşnica odihnă acum cinci veacuri. Una dintre ele - şi dintre cele mai puţin cunoscute - datează de acum peste şase decenii şi aparţine cuiva care a cercetat cu pasiune şi devotament literatura şi arta acelei vremi, profesorul Emil Turdeanu. Asupra cuvintelor sale se cade să luăm aminte, mai cu seamă în ziua de azi:
„Opera lui Ştefan cel Mare a crescut printr-un efort tenace şi de lungă durată. Ea ne apare azi cu atât mai mare, cu cât greutăţile din care ea s-a rupt au fost mai aspre şi cu cât ea răsfrânge mai limpede, până în cele mai risipite amănunte, voinţa de creaţie a unui om de geniu”.Multe cuvinte frumoase şi emoţionante au fost scrise de istorici pentru a caracteriza domnia marelui principe trecut la veşnica odihnă acum cinci veacuri. Una dintre ele - şi dintre cele mai puţin cunoscute - datează de acum peste şase decenii şi aparţine cuiva care a cercetat cu pasiune şi devotament literatura şi arta acelei vremi, profesorul Emil Turdeanu. Asupra cuvintelor sale se cade să luăm aminte, mai cu seamă în ziua de azi:
Ştefan S. Gorovei
http://www.stefancelmare.ro/Domnia-s1-ss10.htm
joi, 10 februarie 2011
Despre bunătate
Bunatatea tatalui este mai inalta decat muntele, bunatatea mamei este mai adanca decat oceanul.Bine faci, bine gasesti. Bine pe care il faci la ses, iti va fi inapoiat la munte. Omul bun pretuieste bunatatea precum albina floarea. Sa fii bun si bland la toate, dupa cum se poate. De omul bun si de zilele bune nu te saturi niciodata. Omul bun se vede dupa infatisare. culese din popor
vineri, 21 ianuarie 2011
Eroism fără margini la Iaşi
Incendiul a izbucnit într-un restaurant din campusul universitar Tudor Vladimirescu. Martorii au văzut cum Sorina a intrat pe uşă, să salveze o altă tânără prinsă între flăcări.
După ce a salvat-o pe tânăra aflată înăuntru, Sorina nu s-a mai putut orienta în restaurantul plin de fum.
"Intoxicată, şi-a pierdut cunoştinţa şi a căzut", a declarat Vasile Ţâmpu, şef ISU.
Fata salvată de Sorina este la spital, în afara oricărui pericol.
Pompierii au stabilit că incendiul a izbucnit, din cauza unui întrerupător, care s-a supraîncălzit.
joi, 20 ianuarie 2011
Avem timp
Avem timp
avem timp pentru toate. Sa dormim
sa alergam in dreapta si in stanga
sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine
avem timp sa citim si sa scriem
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu
avem timp pentru ambitii si boli
sa invinovatim destinul si amanuntele
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare
avem timp sa ne-alungam intrebarile
sa amanam raspunsurile
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam
avem timp sa ne facem prieteni si sa-i pierdem
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa aceea
avem timp sa primim daruri si sa nu le intelegem
avem timp pentru toate
nu e timp pentru putina tandrete
cand sa facem si asta, murim.
(Octavian Paler).
avem timp pentru toate. Sa dormim
sa alergam in dreapta si in stanga
sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine
avem timp sa citim si sa scriem
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu
avem timp pentru ambitii si boli
sa invinovatim destinul si amanuntele
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare
avem timp sa ne-alungam intrebarile
sa amanam raspunsurile
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam
avem timp sa ne facem prieteni si sa-i pierdem
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa aceea
avem timp sa primim daruri si sa nu le intelegem
avem timp pentru toate
nu e timp pentru putina tandrete
cand sa facem si asta, murim.
(Octavian Paler).
“Omul a fost făcut dintr-un lemn aşa de noduros, încât e lucru îndoielnic că s-ar putea ciopli vreodată din el ceva absolut drept.” Immanuel Kant
"Inainte sa ne iertam unul pe altul , trebuie sa ne intelegem unul pe altul." (Emma Goldman)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)