Noi şi ea...Iubirea

             Eternul, veşnicia, viaţa fără de sfârşit...sinonime ale aceluiaşi cuvânt ce se vrea pecetluit în infinitul nemuririi, al Iubirii ce ne-a promis că nu va cădea niciodată. Şi totuşi, ceva nu rămâne stabil în acest tablou, ceva cade...ceva numit „noi”. Ne-am născut cu un păcat , iar acesta se pare că, deşi spălat prin Taina Botezului, încă mai caută să ne prindă slăbiciunea, iar noi, destul de „neiniţiaţi” parcă, tot îi mai dăm frâu.

            La urma urmei să spunem adevărul, nu ispititorul, sau ispita sunt de vină, nu „ea” sau „mărul”, sau „ şarpele”...ci noi, noi cu tot cu masca şi aparenţele noastre, cu parfumul şi nezâmbirea adevărată, cu indiferenţa şi vorbirea fără rost... . Şi totuşi „noi” suntem oameni, cea mai de seamă creaţie a lui Dumnezeu şi chiar dacă de cele mai multe ori nu ştim să iubim sau nici măcar să ne lăsăm iubiţi, Cineva Şi-a dat viaţa ca noi să putem trăi veşnic, acolo, în Cerul fără de margini, acolo, în Lanul fără neghină, sau spini, sau durere... .

Da, aşa cum suntem, cu bunele si relele noastre, palmele lui Hristos ne stau şi acum întinse, ca vazând cu ochii noştri măcar urmele durerii, să ne pocăim, să ne stoarcem lacrima din suflet şi să o azvârlim cu toată încerederea fiului risipitor, la picioarele Celui care ne este Tată desăvârşit, Cel care iartă cu o duioşenie pe care mintea noastră cu siguranţă că nu o poate percepe.

             Nimic din ce atingem cu o înţelegere raţională sau psihologică nu se compară cu acea atingere în misterul nebun şi tandru al iubirii acesteia ce ne face tăcuţi şi netăcuţi, prezenţi şi în absenţă, intenşi...iar totul celuilalt va deveni şi al nostru. Şi vom fi toate motivele celuilalt, o existenţă contopită într-un prezent ce va face amintirea fără toamnă, o tinereţe ce va renaşte mereu legată de firul de iarbă, ca un răsad din pământul auriu al morţii şi Învierii.

Vom putea să o recunoaştem apoi în profunzime...în acea profunzime a relaţiilor noastre, fiiecare bătându-ne inima şi privirea în aceeaşi direcţie. Ne va atenţiona mereu că faptele noastre sunt legate de ea şi că, începând cu lucrurile mici, le vom realiza pe cele mari, că merită toată atenţia, nefiindu-ne teamă să o proiectăm în fiecare revărsare a clipelor noastre.                              

          (Matei Andreea).