Trece cu degetele subţiri, ca de pianist, peste pagina în Braille şi se opreşte în vârful unor punctişoare albe, scoase în relief. Citeşte cu voce tare: „În întunericul nopţii bufniţele strigau...”. Acolo, în buricul degetelor, stă întreagă puterea lui. Acolo i se formează literele, acolo stau ochii lui cei buni. Adelin Tănasă din Buzău are 11 ani, s-a născut orb, vede doar umbre, uneori - lumini şi visează ca într-o zi să devină şef de gară. Îşi poate imagina cum zboară un tren pe şine, dar chipul lui nu şi-l poate închipui cum ar putea să arate. „Ce mare lucru, trebuie să am şi eu doi ochi, un nas şi o gură ca toată lumea, nu-i aşa?”, zice, cam necăjit. Nu-şi imaginează cum s-ar vedea în oglindă chipul lui măsliniu, ochii lui negri şi mici, ascunşi în orbite. Nu ştie nici că astăzi poartă tricou roşu.
Blitzul aparatului de fotografiat şi-l închipuie ca pe un fulger, iar calul şi-l imaginează albastru. „Adică nu, nu, greşesc, calul nu poate avea păr albastru”. Şi enumeră încurcat pe degete, aşa cum a învăţat el din cărţi: „Există doar cal roşu, negru, maroniu şi murg... parcă”.
Viaţa în „puşcăria” cu umbre.
Iarba nu e verde, e doar „scurtă la pipăit”. Ştie să spună, însă, întocmai, că “cercul este figura geometrică formată dintr-o linie curbă închisă”. Pereţii cămăruţei nu-i ştie că sunt murdari, jupuiţi şi afumaţi, dar îi descrie “galbeni, adică aşa cum e soarele”. Mirosul rânced din casă nici nu-l mai simte, pesemne că aşa trebuie să miroasă la toţi ceilalţi oameni în casă, crede. Muştele care roiesc peste tot în odaie nu-i fac scârbă – sunt doar nişte bune amice care-l mai bagă în seamă din când în când.
Claiele de ţoale nespălate pe care mama le uită împrăştiate peste tot prin casă nu sunt doar nişte haine cu mirosuri grele. Ci - adevărate piese de mobilier în dărăpănătura lor de casă din comuna Vânători. Dacă într-o zi munţii de ţoale ar dispărea din casă, Adelin ar intra la bănuieli. Acesta întreg e universul în care trăieşte copilul.
Ne aflăm în „odaia din drum”. Adelin şade pe marginea unui pat rebegit, lângă un cuptor bătrânesc de lut, cu un scaun tras în faţă. Pe scaun şi-a aşezat cartea şi ore întregi aşa citeşte, cocoşat. De obicei stă cu capul întors spre fereastră. Astăzi, însă, îşi tot înfige singur degetele în ochi, ca să-şi provoace flash-uri luminoase. Citeşte din singura carte în Braille pe care o are casă. „A fost odată un tăietor de lemne tare nevoiaş, care... aşa, şi tăietorul ăsta... (brusc, către noi: mă scuzaţi că folosesc cuvântul «ăsta», ca la ţară, dar să ştiţi că aşa se spune în poveşti)”. După câteva pagini se opreşte dintr-o dată, ciulind urechile spre fereastra deschisă: „Ce zgomot s-a auzit aşa, poc?”. Apoi, cu faţa spre noi: „Voi nu cred că vă duceţi la deal ca ceilalţi oameni. Am văzut eu la televizor că, dacă sunteţi reporteri, voi mergeţi prin casele oamenilor”. A se uita la televizor e doar un fel de a spune; în realitate dă sonorul la maxim şi îşi lipeşte faţa de ecran, să vadă cum se joacă umbrele pe sticlă.
„Mamă, la şcoală, la internat toţi colegii mei au gel de duş”
Tânjeşte să aibă mai multe cărţi, dar e imposibil: sunt zile întregi când şi el şi mama fac foamea. Acum i-ar mai trebui pentru şcoală un laptop cu sintetizator vocal şi un Picht, o maşină de scris specială pentru nevăzători, dar îi e teamă să viseze la aşa ceva: costă 700 de euro. „El mititelul, nu mai zice nimic. Ei, mamă, costă foarte mult şi tu nu poţi să-mi cumperi, zice”, suspină mama.
Pe tata nu l-a cunoscut niciodată. „Când o să mă fac mare o să-mi descopăr singur tatăl”, ne spune Adelin. Apoi adaugă repede, dibuind cu mâinile prin aer după mama: „Te rog să mă scuzi, mamă, dacă am avut o atitudine negativă”. Mama se uită lung şi ridică din umeri. Nu înţelege ce e aia „atitudine negativă” şi nici nu-şi închipuie unde a auzit fiul asemenea cuvinte frumoase. Ea n-a citit în viaţa ei o carte. Trăieşte numai din alocaţia copilului şi din indemnizaţia ei de handicap, câteva sute de lei. Rar de tot munceşte cu ziua căci are hepatita C şi se protejează de prea multă trudă. Pe Adelin l-a trimis la şcoală mai târziu cu un an, ca să primească în continuare indemnizaţia lui de handicap. Dar chiar şi aşa, copilul a recuperat materia pierdută atât de repede, încât profesorii au început să-l bănuiască cum că ar fi supradotat. Acum, Adelin este în clasa a treia.
La oraş, la Şcoala de Nevăzători Buzău mama îl vizitează numai în vacanţe. Asta e una dintre marile suferinţe ale copilului: „Aş vrea să-şi permită mama să vină şi ea la mine mai des (Oftează). Dacă eram şi noi mai bogaţi, putea şi ea sa vină o sâmbătă da, una nu, ca mamele altor copii”.
Mama îi înţelege suferinţa, dar n-are ce face. „Mamă, la şcoală la internat toţi colegii mei au gel de duş, îmi spune. Ei, lasă când mai vin de ziua ta la şcoală îţi cumpăr şi ţie un un bidon, îi răspund. Mami, îmi cumperi şi mie un papagal? Eu am luat premiul întâi, te-am răsplătit pe tine. Tu cu ce mă răsplăteşti pe mine?”.
„Am un vis diabolic. Îmi imaginez că am superputeri”
Adelin stă la el acasă pe marginea patului şi îşi înghite lacrimile să nu plângă. Dacă nu va fi şef de gară, atunci va fi profesor de muzică, îi spune mamei. Ei, dar pentru asta trebuie să vezi notele, îi răspunde mama. Bine, atunci se va face tâmplar, să construiască lucruri, i-o întoarce copilul. “Păi n-o să-ţi dai cu ciocanul peste degete?”, i-o taie din nou, mama. Propriul fiu i se pare a fi o fiinţă ciudată, venită, parcă, din altă lume. “El, şi când se joacă, nu ştie să alerge, ca alţi copii.. el mai mult ţopăie”, ne spune.
De visul secret al copilului acum aude pentru prima dată. „Eu am un vis diabolic”, începe Adelin. Şi continuă grav, ca şi cum ne-ar dezvălui o chestiune de viaţă şi de moarte: „Îmi imaginez că am superputeri, că mă transform în dinozaur şi în alte chestii şi că am puterile tuturor eroilor din desene animate. Dacă prin absurd s-ar întâmpla asta, atunci eu aş face totul foarte repede şi nu m-aş mai plictisi niciodată”.
Mama de „împrumut” a lui Adelin de la Şcoala de Nevăzători este învăţătoarea Laura Ursu. Ea a simţit imediat că băiatul e construit dintr-un aluat bun, iar acum încearcă să-l ajute să devină mai mult. L-a învăţat să creadă şi să spere.
Cine doreşte să-l ajute pe Adelin să-şi continue şcoala o poate suna la 0765. 90.99.66 sau îi poate scrie pe adresa laura.ursu@gmail.com.
Cont în lei deschis la BRD nr SV37671991000 (Titular: Ursu Laura Mirela)
Cod IBAN: RO22BRDE100SV37671991000
sursa: http://www.jurnalul.ro/special/reportaje/orb-sarac-superinteligent-adelin-elevul-care-nu-are-cu-ce-sa-scrie-imi-imaginez-ca-am-superputeri-592410.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu