În fiecare dimineață bunica le dă păsat muiat în lapte și cozi de ceapă tăiate mărunt.
- Pentru ca să crească sănătoși, zice ea.
Nici o pasăre din curte nu îndrăznește să stea pe aproape când puișorii mănâncă. Toate știu că mama-cloșcă e în stare să scoată ochii oricui doar pentru un fir de păsat. Bunica povestește că o cloșcă mai grijulie, mai gospodină nu a avut vreodată.
Când vine seara cloșca se apropie de cuptoraș, acolo unde de obicei bunica pregătește
cina. O apucă cu clonțul de fustă și bunicuța știe - e vremea să deschidă ușa de la poiețică. Puișorii vor la culcare.
- Acuși, acuși, zice bunicuța. Vin imediat! Să-mi răstorn mămăliguța!
Cloșca așteaptă cuminte.
- Cloncăi, cloncăi, o dezmiardă bunicuța, apoi strigă: la poiată! La poiată! Fugulița la poiată! Hai la mama! Hai la mama! La poiată!
Cloșca cu cei zece puișori merge cuminte în urma bunicii. Și acest lucru se repetă seară de seară.
Într-o după-amiază, eu și bunica am plecat la niște rude din sat. Aveam să ne întoarcem târziu.
- Ioane! l-a strigat bunica pe bunicul. Să nu uiți să deschizi ușa la poiețică! Ca să poată intra cloșca! Ai înțeles, Ioane?!
- Am înțeles... mormăi bunicul somnoros, căci mai toată ziua dormea. Cum să uit? De ce să uit? Plecați... Nu se întâmplă nimic cu deșteapta voastră de cloșcă...
Când ne-am întors, pe la miezul nopții - cloșca nicăieri. Bunicul adormise înaintea găinilor. Sărmana bunică. Nu o mai văzusem atât de necăjită.
Ore-n șir am căutat cloșca. Prin ogradă, pe drum, pe sub garduri, peste tot. Degeaba.
- Din pricina ghiujului de moșneag mi s-a prăpădit bunătate de cloșcă, se tot văita bunica. Că amarnic e somnoros. Toată viața atât a știut - să stea tolănit. Doamne, Doamne... Cloșca mamei, gospodina mamei... O vor mânca dihorii în noaptea asta...
Într-un târziu ne-am lăsat păgubașe. Ne-am dus la culcare. Am intrat în cămăruță, ne-am dezbrăcat, ne-am făcut semnul crucii și eram gata să ne urcăm în pat. Deodată am auzit niște sunete ciudate.
- Ce se întâmplă? am întrebat eu speriată.
Bunica a ridicat un pic cuvertura. Am zărit căpșorul cloștii.
- Clonc-clonc! ne-a salutat ea bucuroasă.
- Vai de mine! a plesnit bunica din palme. Ca să vezi unde s-a ascuns! Nu m-a găsit lângă cuptoraș, nu a găsit ușița deschisă și ce i-o fi dat în gând? Ia să-și ducă ea puișorii la mine în cămară. Gospodina mamei, pasăre deșteaptă! Oare cum or fi urcat scările ăștia mici? Zău, nu pricep...
Încă mult timp bunica a mângâiat cloșca apoi s-a culcat alături de mine și a adormit.
Dimineața, pe la revărsatul zorilor, cloșca și cei zece puișori stăteau cuminți lângă ușă.
- Clonc, clonc, clonc, clonc, nu faceți zarvă! își povățuia ea odraslele. Nu mai e mult... Se trezește bunicuța... Încă un pic. Mai lăsați-o să doarmă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu