Curca, o pasăre cam zăpăcită, dar cu o inimă caldă și bună, în fiecare dimineață își duce cârdul de puișori în curtea școlii ce se află în vecinătate.
Puișorii curcii sunt patru bobocei-voinicei, trei rățuște ca niște bărcuțe, cinci pui ieșiți din ouăle ei naturale și un puișor de găină negru precum e fundul ceaunului, care piuie, piuie necontenit probabil fiindu-i frică să nu rămână de cârd. Din această adunătură numai oul de găină nu fusese clocit de ea. Mama lui, atunci când bietul se ivi pe lume, nu se știe de ce începu să-l bată cu clonțul în cap și să strige ca o disperată:
- Câr-r-r-r! Câr-r-r-r! Câr-r-r-r! Luați-l, luați-l de aici! Nu vedeți?! Ăsta nu e al meu! Ai mei sunt toți aurii, frumoși, el însă e negru! Dacă nu îl duceți din ochii mei, îl omor!
- De unde atâta ură față de un biet puișor, negru ce-i drept, dar nu mai negru decât mama lui adevărată?
Gospodina casei, văzând că se îngroașă gluma, luă puișorul și ne gândind prea mult îl aduse și îl așeză alături de ceilalți puișori ai curcii. Curca îl privi lung, se foi un pic apoi făcându-i loc îl acoperi cu aripa sa. Abia atunci sărmanul pui de găină înțelese ce înseamnă căldura unei aripi protectoare.
În fiecare dimineață, după ce stăpâna îi îndoapă puișorii cu păsat, curca îi ia și îi duce în curtea școlii. Vara aici e iarbă multă mustoasă și e loc îndeajuns pentru tot păsăretul din împrejurimi. La umbra unui stejar bătrân, pe o pătură de iarbă verde tivită cu troscot, nalbă și romanițe mirositoare, razele soarelui par mai puțin fierbinți. Rățuștele înoată printre florile albe, bobocii ciugulesc colaci rotunzi de nalbă, puii de curcă, sătuli fiind, abia de se ating de câte un firicel de iarbă și doar puiul de găină scormonește cu sârguință la rădăcina stejarului.
- Piu, piu, piu! Își strigă el frățiorii. Veniți iute! Am găsit un viermișor!
Pe neprins de veste curca își întinde neliniștită gâtul, își rotește capul în toate direcțiile. Puișorii privesc împietriți, speriați fără să știe ce se va întâmpla. Brusc alarmă!
- Ciu! Ciu! Ciu! Strigă curca.
Ca la comandă patru bobocei, trei rățuște, cinci puișori de curcă și unul de găină se fac una cu troscotul, cu florile de romaniță, cu iarba înaltă. Sus, deasupra, rotește un vultur flămând. Adineauri pe peticul de iarbă erau o mulțime de pui, hrană delicioasă pentru el, acum - nimic. Unde o fi dispărut? Nedumerit, vulturul continuă să facă vârtejuri. Curca țipă și mai disperată.
- Ihai! Ihai, bulihare! Aleargă într-un suflet gospodina casei. Vulturul se lasă păgubaș. Pleacă. Imediat din covorul verde își fac apariția patru căpșoare de boboci, trei de rățușcă, cinci de curcă și unul de găină.
Abia spre seară curca își adună odraslele și merge spre casă. Ziua s-ar încheia cum nu se poate mai bine dacă la întoarcere nu i-ar ieși în cale acea care a vrut să-și omoare propriul pui. Cloșca îl ține minte pe bietul pui tuciuriu și ori de câte ori îl zărește se repede spre el cu o furie nebună. Sărmanul pui de găină. De fiecare dată se ascunde după mama sa adoptivă. De obicei curca nu-i dă nici o atenție cloștii, de dată asta însă nu mai e dispusă să rabde. Până aici au fost toate. Răbdarea ei a luat sfârșit. Cloșca simte primejdia, vrea să dea înapoi, însă nu mai există scăpare. Mare, mătăhăloasă, mama adoptivă pornește înfuriată asupra cloștii celei nătângi.
- Ho! Nebunelor! Opriți-vă! Aleargă stăpâna să le despartă. Ați căpiat?!
Curca se îndepărtează ascultătoare. Își duce odraslele la culcare. Puișorii se cuibăresc cuminți sub aripile largi ale mamei. Toată noaptea stau acolo la adăpost și... cine știe, poate că visează covorașul verde din preajma stejarului, florile de romaniță, sau poate că visează cerul, soarele care mâine dimineață va răsări și va încălzi cu aceeași căldură la fel pentru toate vietățile, bune sau rele ale acestui chinuit și bătrân Pământ...
de Emilia Plugaru
http://www.povesti-pentru-copii.com/povesti-pt-copii-mici/mama-adoptiva.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu