Calea mea, calea Ta...

          Podoabe albe, ca niște țurțuri cu iz îngeresc,

Îmi cad în falduri dantelate și dese,

Peste sufletul ce Te așteaptă.

 

Atâtea lumini aprinse

și atâtea doruri...

Peste calea asta a mea,

mai sufocată de spini uneori,

mai cântată de pace alteori...

Dar care, atunci când ești Tu plimbându-Te pe ea...

                               învie...!

 

Podoabe albe îmi cad tremurând în brațe...

Și mă simt iar ca un copil pierdut în brațele Tale... .

Și  așa, împreună, trăind iar și iar, o clipă din capelă parcă,

Nu-mi mai este teamă.

( din dragoste, pentru Capela Facultății din Sibiu)

 

Andreea Matei