Un cuvânt mai am să-ți spun

Să spun sau să nu spun... cuvântul? 

Să-l tac, să-l înveşnicesc...
Să mă mint cu el,
Să mă trezesc...?
Sau poate să îl fur, să-l dau înapoi
Și iar să îl trăiesc.
Să aprind omenirea din firea mea ințelenită,
Cu puterea lui, a cuvântului!... .

Cu Viață să mă îmbrac,
De nefiresc să mă dezbrac,
Cu Adevăr să pun întrebarea,
Cu inima să găsesc răspunsul....!

Cuvântule... ți-aș spune atâtea,
Te-aş adăpa cu pământ bun și cu apă senină,
Dar oare m-ai crede atunci când doar ți-aș tăcea,
Când doar pe tâmplă ți-aș sta rezemat,
Fără pământ în palme, fără apă senină în ochi... .
Doar eu, așa cum mă știi când iarăși uit?

Cuvântule... Ești așa frumos când necuvânți...!
Ca dansul unui prunc nenăscut,
Ca un dor ești,
Ca o adormire senină a unui sfânt
Ce nu a murit de fapt,
Ci a înviat!
Cuvântule... de la Început ai fost,
Și ești și acum tot ce eu nu sunt,
Dar în Iubire aș vrea să fiu,
Fii Cuvântul și Necuvântul meu!

Andreea M.