A voastră

Siluete de crengi pictate pe apusul de lumini,
Ca un portret crud într-o lume sângerândă,
Ca un copil sărman, culegând o pâine mută.

Acele crengi... stau aplecate spre ochii mei reci,
Mă ceartă, mă mângâie... mă sărută. 
Umbre ale aceleiași lumini, ale aceluiași întuneric, 
reflectate o dată și încă o dată peste toate înțelesurile
Și neînțelesurile mele.

Aceste crengi... pictate de un artist iscusit, 
Acum... tac doar și ascultă. 
Iar eu... le-am judecat când au vorbit,
Le-am judecat când au tăcut.

Creștem, dar nu înțelegem înțelegerea, 
Cerem căldură, dar nu ințelegem că prima e gheata din noi ce trebuie arsă. 
Din mine!

Da... voi sunteți crengile mele!
Într-un tablou iluminist uneori,
Într-un apus roșiatic alteori, 
Într-o primăvară de doruri și flori... .
Sunt și eu... !


 
Andreea Matei